Geneza volumului Feţele adevărului. Dimensiunea morală a romanelor lui Augustin Buzura deţine un loc aparte în autobiografia spiritual-confesivă a criticului literar Viorica Gligor. Aducând laude părinţilor spirituali de la care a învăţat criteriile excelenţei şi îndrăzneala, cartea domniei sale este ea însăşi un fel de autobiografie spirituală, suficientă pentru a-i confirma strălucita inteligenţă critică.

Orice viaţă literară a unui scriitor propriu-zis sau a unui critic literar începe cu o „Aventură“, dar continuă cu ceea ce aş numi imperativul judecăţii asupra acelora ce şi-au lăsat amprenta indelebilă asupra formaţiei sale. Aceste Feţe ale adevărului vin ca o împăcare de conştiinţă oarecum tardivă cu ei a autoarei, după publicarea primei sale cărţi, aceea a Aventurilor subiective.

Am avut, ne amintim, în Aventurile subiective ale doamnei Gligor, situate la jumătatea drumului între sinteza de istorie literară şi critica eseistică, una dintre cele mai captivante incursiuni întreprinse vreodată în genul diaristicii feminine româneşti. Splendoarea mirabilă a sufletului feminin a avut şi are de-acum, prin această carte a oglinzilor lui identitare, o oglindă pe măsură. Însă, în tot răstimpul scurs de la publicarea ei, ca o chemare a datoriei, o sămânţă neliniştită parcă de ruşinea întârzierii îşi cerea dreptul de a ecloza, de a deveni o carte, „o aventură obiectivă“ de astă dată. O carte care s-a născut ca intenţie şi proiect — autoarea fiind atrasă în special de scriitura de tip analitic a experienţei şi autenticităţii şi de personajul intelectual, de drama intelectualului — odată cu pasionanta descoperire a Refugiilor lui Augustin Buzura, roman mărturisit a fi fost, în anii ‘90, una dintre cărţile sale de căpătâi, alături de Patul lui Procust sau Nuntă în cer.

Interviul luat în 2006 celui ce devenise între timp un maestru spiritual a contribuit apoi decisiv la definitivarea unui proiect exegetic de o mai largă factură privind dimensiunea morală a personajelor autorului Feţelor tăcerii. Căci doamna Viorica Gligor va descoperi acum, la aparent obositul, existenţial vorbind, deziluzionatul Augustin Buzura, „un romancier aflat permanent în război cu formula oficială a scrisului, a literaturii vremii lui“, acel ceva ce rezona profund cu propria-i dramă intimă, care îi va genera mai târziu aceste Feţe ale adevărului. Şi anume, recunoaşterea cu modestie a romancierului intervievat că scrisul său nu e altceva decât o împlinire a unei datorii faţă de propria conştiinţă: „Faptul că, înainte de 1989, şi-a asumat în romanele sale calitatea de martor şi că a spus adevărul despre comunism, atunci când alţii au tăcut sau au practicat scriitura evazionistă, nu reprezenta din punctul său de vedere o chestiune de curaj, ci de responsabilitate. Atitudine specific ardelenească“.

Prin pasionatele, profundele, deşi succintele radiografieri ale problematicii psihologice, cu deosebire etice, a romanelor lui Augustin Buzura, doamna Gligor face să treacă, precum un fir roşu, ideea hugoliană că atotputernicia Răului nu a dus şi nu va duce niciunde şi nicicând decât la eforturi inutile. Gândirea va scăpa, a scăpat, scapă mereu celor care au încercat, încearcă sau vor încerca s-o înăbuşe. Precum cea a doctorului psihiatru din Absenţii, o primă imagine caracterologică emblematică a marelui Refuz în proza lui Buzura, ce, dincolo de „resorturile ratării“, ale „eşuării profesionale“, ale „suferinţei depersonalizării“, descoperă, pe urma omului absurd camusian, în revoltă motorul resurecţiei morale. Sau precum cea a medicului oncolog Ioan Cristian din Orgolii păstrându-şi, cu preţul suferinţei unei conştiinţe hiperlucide, demnitatea adevărului şi onoarea într-o lume a bolilor, a „morţii psihice“ pe care le radiografiază îngreţoşat: laşitate, demagogie, parvenitism, imoralitate, delaţiune, prostie. Sau precum cea a lui Carol Măgureanu, victima din Feţele tăcerii, ce face un nobil pandant călăului său de odinioară, „exemplaritatea vocii sale nutrindu-se din forţa spirituală prin care se ridică deasupra propriului destin“. Sau precum cea a Ioanei Olaru din Refugii şi Drumul cenuşii, un personaj emblematic, victimă, dar şi revelator al alienării şi incomunicării, precum personajele feminine ale lui Antonioni din Aventura, Noaptea şi, mai cu seamă, Deşertul roşu. Aceasta, aflată în stare de şoc, în clinica de psihiatrie, printr-o prelungă anamneză îşi edifică eroic supravieţuirea etică, „introspecţie-bisturiu ce operează fără anestezie suferinţele-i sufleteşti, confesiunea sa exorcizând răul existenţial, dobândind valoare terapeutică“; o femeie atentă la propria-i senzitivitate ce-şi studiază şi fixează, aş zice, îi supune unor acizi revelatori, pe bărbaţii din viaţa sa, ce i s-au dovedit inferiori, mutilând-o procustian, înstrăinând-o de idealul iubirii într-o lume cu medii sufocante, o lume a degradării comune, într-o existenţă fără orizont. Ca şi eroina lui Wajda din Omul de fier, ea înţelege că atâta timp cât iubirea nu mai este un refugiu salvator, singura atitudine demnă în faţa anomaliilor puterii discreţionare rămâne refuzul minciunii şi căutarea Adevărului, căutare a celui ce l-a întruchipat, dând astfel un sens conştiinţei nenorocite şi implicit libertăţii, acelei libertăţii scrise cu sânge poate de Helgomar, regăsirea acestuia devenind pentru ea sinonimă cu „recuperarea curajului şi unei demnităţi pierdute, a renunţării la sine şi a dăruirii unei cauze nobile care să-i vindece propriile răni şi s-o împace cu sine“.

Am insistat asupra acestui personaj feminin, oarecum cheie pentru înţelegerea problematicii romanelor lui Buzura, asupra căruia insistă şi autoarea Feţelor adevărului, închinându-i două capitole, aproape 30 de pagini, din 139, deoarece el sugerează, mai mult decât altele, calitatea gândirii de a se dovedi insesizabilă la orice compresiune. Se refugiază – apropo de „refugiile“ lui Buzura, de această temă secretă şi ambiguă a refugiilor sale – dintr-o formă în alta. „Făclia gândirii, spunea Victor Hugo în prefaţa Pedepselor sale, acelor teribile Les Chatiments, rămâne radioasă. Dacă e stinsă, dacă e înghiţită de tenebre, făclia devine o voce (chiar dacă o voce a tăcerii printre alte «voci ale tăcerii» n.n.), şi nu poate nimeni coborî noaptea asupra cuvântului. Dacă i se pune un căluş vocii care cuvântă, cuvântul se preface în lumină şi luminii nu i se poate pune căluş“.

Lecturile şi relecturile acestor sumbre, încrâncenate, înverşunat-mizantropice romane ale lui Buzura, ce lasă uneori un gust de cenuşă, privilegiază introspecţia personajelor, căutarea în subteranele fiinţei lor, ca într-o psihanaliză sui generis, a adevărului despre sine în circumstanţele

rorii istoriei şi perfidei mişcări giratorii a „zidului morţii“. Aceste lecturi atrag atenţia asupra unei opere literare şi implicit asupra unei generaţii de prozatori, n-aş spune pierdute, dar pe nedrept uitate. Căci sub farmecul hedonist al postmodernităţii unor Saramango, Ernesto Sabato, Salman Rushdie, Murakami, sau al „orbitorului“ Cărtărescu, ignorăm faptul esenţial că opera lui Buzura, alături de cele ale unor Preda, Breban, Bălăiţă, D.R. Popescu, Goma, Băieşu şi alţii, nu mulţi, rămân singure să mărturisească generaţiei tinere de azi despre o istorie ocultată sau preambalată de orwellianul minister al adevărului. O istorie căreia doar cinematograful i-a surprins dimensiunea infernală şi carnavalescă totodată prin filmele Balanţa şi După amiaza unui torţionar ale lui Pintilie, prin 4 3 2 şi Amintiri din epoca de aur ale lui C. Mungiu sau recentul Poarta albă al lui N. Mărgineanu. Mai mult însă decât aceste filme realizate în anii postdecembrişti, romancierii amintiţi rămân singurii mărturisitori ai adevărului acelor vremi la nivelul destinelor individuale şi tribulaţiilor lor cu Puterea. Chiar dacă niciunul dintre ei n-a mers până la sacrificiu şi exil, precum un Soljeniţîn sau Andrei Tarkovski, ei au reprezentat, totuşi, „modul românesc“ de a răspunde conştiinţei perverse şi pervertite a unei frauduloase utopii. Dintre toţi, poate cu excepţia lui Goma, Buzura a reprezentat forma cea mai radicală a Marelui Refuz.

Radiografiile destinelor personajelor lui Buzura sunt, pentru doamna Gligor, în mod programatic EST-ETICE, ca un acord simpatetic cu lumea şi vremea în care aceste destine au fost plăsmuite. Într-o lume cu scara valorică răsturnată, promovând dubla conştiinţă şi falsitatea existenţială, precum cea a statelor comuniste captive ale Estului, ETICUL, după inspirata observaţie a Monicăi Lovinescu, se înscrie oarecum obligatoriu în estetic ca un sâmbure al lui, în lipsa căruia esteticul devine searbăd şi sterp. Sunt lecturi de critică şi istorie literară care aşază cărţile investigate la modul didactic în rafturile cuvenite şi consacrate ale istoriei literare, dar sunt şi dintre acelea ce fac din nou aceste cărţi vii şi actuale. Feţele adevărului se prenumără printre aceste din urmă lecturi.

Feţele adevărului doamnei Viorica Gligor au menirea de a arăta generaţiei mai noi, dar şi timpurilor viitoare că a existat, pe vremea barbariei comuniste, o dreptate anticipată a literaturii asupra istoriei, a terorii istoriei.